Interviu cu Maestrul Ioan Paulencu, artist al poporului din Basarabia

Ioan Paulenco,artist al poporului și solist al teatrului de Operă și Balet. Sa născut în nordul Bucovinei, la cei șaptezeci și patru de ani are o viață consacrată valorilor umane. Pe parcursul anilor a purtat de grijă folclorului romanesc, păstrînd în sufletul său dragostea față de arta populară.

– Mulţi dintre cei care vă cunosc vă consideră o persoana principială, chiar uneori neînduplecată. Aceste trăsături de caracter, vin din copilărie sau, s-a format cu timpul anilor?

-Eu am avut datorită eliberatorilor, o copilarie foarte grea. Părinţii mei au fost oameni bogaţi, au avut crîşma , loteria noastră, paduri de fag, de stejar, buhai, jer de sămînţă, au fost gospodari oameni. Şi cînd ne-au eliberat, deja ştiţi cu ce am rămas. Noi am avut o curte mare şi ne-au tăiat pe sub gard .”Voi şi aşa prea mult aveţi” ne-au spus.Curtea noastră aveavreo douăzeci şi şapte de ari, dar ni se recomanda cinsprezece ari. Şi am avut o copiărie foarte grea, chiar din clasa întîia cînd am mers prima zi la şcoală. Prima dată am văzut în viaţa mea de copil de şase ani, caiet şi creion. Parcă azi ţin minte mama nu a avut douazeci de copeici s-ă mă trimită s-ă mă tundă. Şi ma tuns ea cu foarfecele, eram aşa ca berbecuţul, tot cu creţ, aşa era atunci. Asta noi cei care eram cîndva bogaţi. Cum spuneau ei „ Cine na fost nimeni va deveni tot.” Aşa şi n-au devenit tot. Am luoat şi am desenat un cîine, profesoara cînd a văzut, mi-a zmucit caietul şi mi-a spus „Cei asta? Prima zi a venit la şcoală, spurcăciune de colac, iată cu ce se ocupă el.” Copil de şase ani şi ceva. „Ce- ai desenat aici?” „Un cîine” „Care cîine? Asta-i nici nu-i cîine, nici vacă, nici porc.”  Clasa a început s-ă rîdă şi eu de atunci n-am mai pus mîna pe creion. Şi la treizeci şi şapte de ani m-am apucat s-ă pictez şi m-am convins că eu puteam s-ă fiu un pictor. Da o ucis în mine deodată tot şi de aici cred că s-a început şi caracterul cesta.

-Aţi a vut în viaţă oameni, care v-au marcat destinul?

-În primul rînd, eu m-am împăcat cu soarta. Aveam vreo șaisprezece ani și totdeauna participam la toate concursurile raionale și regionale. Ocupam primele locuri, dar la Kiev se duceau ucrainenii și cîntau „ Ivani, Ivani” puteau cît de prost să cînte, dacă erau ucrăineni. Şi ultima dată eu am refuzat s-ă mă duc şi domunu de la raion mi-a spus” Participă, dacă ai s-ă ei un loc bun, eu îţi asigur că ai să mergi la Kiev. Şi întradevăr am luoat locul întîi şi m-am dus la Kiev. La Kiev, am pregătit cu orchestra raională- o doină, un cîntec ciobănesc şi „Vzeal bi ea banduru” Şi cînd am ajuns la Kiev, regizorul de la acest Festival, s-a uitat la mine şi aspus” Ţse ne treba, ţse ne treba, vzeal bî ea banduru” Adică doina nu-i trebui, cîntec ciobănesc nu-i trebuie, da eu sunt reprezentantul romanilor. Şi el a ziz „Ne treba, ne treba, ofiderzainc”. Şi acela cu chiu cu vai mi-a dat voie s-ă cînt. S-ă cînt doina şi „vzeal bî ea banduru” . Şi eu am cîntat doina şi „vzeal bî ea banduru”  Şi am cîntat încă paisprezece lucrări la bis şi el crapa după culise de ciudă, îmi arata să termin şi eu mă duceam după culise şi sala striga „bis şi bis.”

-De unde aveţi această dragoste faţă de cîntec şi folclor?

-Mai frumos folclor ca al nostru nu a avut nici un popor. Eu am studiat folclorul tuturor popoarelor din lume, pînă şi a papuoaşelor, am studiat sa văd care popor a fost mai breaz ca al nostru, mai talentaţi. Nici prin apropierea, nici un popor poate fi mai bogat folcloric decît poporul nostru. Şi tot poporul nostru sa ca-m şters picioarele de dînsul. Da noi acum promovăm tot cei străin şi deocheat, mîine poimîne cînd vei merge pe stradă, fiecare al treilea şi al patrulea va fi cîntăreţ de estradă. Şi nici nu aud la teliviziune, să se vorbească „ Domnilor unde e cultura noastră, unde e stima noastră faţă de cei în vîrstă?” Nici la un post nu se vorbeşte despre aceasta, la toate posturile se fac concursuri de drînganeală de asta de burici goale. Nimic naţional frumos, etic şi estetic nu se face. Dacă eu ma-m adresat a cîteva posturi de teliviziune să arat filmul „ Sărbătorile de iarnă” poate sor trezi şi ar spune” Bre, vrem şi la noi s-ă fie aşa frumos” Toţi mi-au cerut bani, în loc să mi plătească mie findcă am adus aşa o valoare spirituoală, eu trebuie s-ă plătesc.

– Aveţi un vis, să realizaţi nunta străbunelor, cît de dificil este să împliniţi acestă dorinţă?

– Domnul care m-a dat într-o parte de de la film şi care a vrut să-l acapareze el, a primit ordin de la direcţia Teliviziunii să mi deie toate filmărie, aceasta e munca mea, visul meu de şaizeci şi patru de ani. Scenariul meu, fonagramele mele, fetele care au participat la filmare cel puţin de cinsprezece ani îi pregătesc. Patru ani la Neaga, apoi aici la Academie, conăcariele , oraţi, cîntecele nupţiale, tot. Şi astăzi  şedinţa de Judecată sa terminat că pe douzeci şi trei iunie va fi următoarea audienţă. Sper să mi scot filmul, dar îmi fac griji cum or fi filmările celea. Domnul cela o invidiat la nebunie cultura şi curăţenia satului meu. Eu am venit cu fonograme de unsprezece mii de lei, eu am cheltuit vreo şaizeci de mii de lei, dacă nu mai mult, cu deplăsări. Am fost de cel puţin cinci-şase ori cu fetele, să invăţăm dansul pentru film.

-Cum a început prima meserie, dar și prima dragoste?

– Prima dragoste a fost mai întîi decît prima meserie. De copil mic am muncit foarte mult, de la şapte ani de dimineaţă mergeam la şcoală, după masă mergeam cu un moşneg, vecin de al  meu şi tăiam în pădure că să fac lemne pentru iarnă şi îmi mai plătea nişte copeici că să ma cu ce-m cumpăra un  pantof. Foarte grea copilărie  am avut, la vîrsta de cinsprezece ani am uoat un buletin de la primărie de şaptesprezece ani ca să pot lucra în Cernăuţi. Primul lucrul meu a fost- Căruţaş la căile ferate. Aveam doi cai frumoşi de minune, ambii primeau cîte şaisprezece kilograme de orz. Îţi închipui? Erau nişte cai rotunzi, frumoşi. Aveam o iapă şi fiul său. Asta o fost primul meu lucru. După asta am lucrat tot la căile ferate făceam nişte obiecte de beton, rame pentru canalizare… Am lucrat la drumuri, la Parcul de tramvaie…

-Cum credeţi un artist trebuie să posede nişte calităţi deosibite, sau poate să devină fiecare om obişnuit?

-Un artist adevărat trebuie  să aibă multe talente. El dacă e numai artist, atunci nu e artist adevărat, aceasta e controlată de sute de ani. Dumnezeu dacă dă, dă cu toate mîinile. Eu vreau să vă spun că copilăria mea a fost plină de muncă, ajungînd pe scenă ea mi-a adus mult succes si folos. Eu am jucat în viaţa mea pe regi, preoţi, ucigaşi, muncitori de rînd…

-Cine sunt studenții cu care vă mândriți?

– Cu nouăzeci și nouă de procente mă mîndresc. Fiindcă la mine chiar de nimerște vre-un student mai puțin talentat, oricum va face ceva frumos. Majoritatea sunt la mine pe poze pe pereți- Lenuța Gheorghița, Viorica Moraru, Diamanta Pătărău, Igor Cuciuc, Lilian Corochi, un tenor, baiat frumos, jos pălăria!

– Cum să cultivăm dragostea față de folclor în tineretul de astăzi?

– Cum puteți  să o cultivați , dacă voi cultivați numai lucruri străine și deocheate? Uitați-vă ce fac la cercuri de instruire estetică, îi pune mă iertați, să danseze cu buricile goale. Rar cînd veți ceva național, deci nouăzeci de procente străin și vre-o zece procente din folclorul nostrul. Mă doare sufletul după copii aceștia de azi, oare cine să le aducă aurul acesta folcloric? De ce nu-i interesează pe nimeni? Nu de mult am fost la biblioteca Lomonosov și m-au întrebat „Cînd veți mai putea veni, că tare le-ți plăcut ascultătorilor. ” Acolo toți îs ruși. De ce draga e așa? Puneți-vă întrebarea domnilor profesori de la toate Universitățile, cu ce se ocupă copiii aceștia? Soarta lor luoați-o în mînă. Încercați să chemați pe cineva, care va ajuta copiii aceștia să crească spirituoal romanește. Anșoara, hai cîntă te rog „Eu de acasa m-am pornit”!

 

Liliana Vasilieva

Stagiară

Studentă anul III, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării

Universitatea de Studii Europene din Moldova

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *